Tribune Lingua Corsa – mai 2017

Murale di a favula ?

Attaccava u so « Discorsu di u metudu », Descartes, dicendu chì era a cosa più sparta è scumpartuta frà l’omi, di manera para, u ghjudiziu. A scutumia po ùn l’averemu di cunstrastà li li u so parè puntellatu da osservazione è sperienze.

Petru Santu Menozzi

È puru, ferma quantunque un fascinu particulare per l’omi è unipochi di e so reazzione o cumpurtamenti chì ponu stupisce, pruvucà omancu certe dumande. Isse settimane passate sò state propriu ricche, è si sò purtate appressu u so pocu è tantu di fatti è d’interrugazione. Senza ch’ella ci sia a voglia dispettosa di turnà à circà rogna da grattà, ci emu da avvicinà un pocu à u famosu « questiunariu », ma ùn si tratterà di ellu stessu – cù scherzu una cria, s’ellu a dice u pruverbiu chì a pratica vince a grammatica, averiamu pussutu dì chì, à le volte, bisogna a grammatica prima di dà si à a messa in pratica. Piuttostu di’ssa arte di a risposta o megliu di u rimbeccu è di a rinfacciata chì li hà accumpagnatu, accuntentendu si di qualchì arnese di a retorica.

Ch’ella schiatti una pulemica pò accade, deverianu tandu esse messi in ballu i meccanisimi da permette una discursata appaciata, da ch’ellu si pudessi scioglie u cunfrontu chì, di regula, si deveria situà solu in u campu di l’idee. Invece di a pedagugia aspettata, di u schj    arimentu di l’argumenti è di un suppulu di autocritica (chì face prò di tantu in tantu), ci sò state pusture sticchite cù una maestria certa per a sintenza chì casca cum’è l’accetta da pruibisce ogni prova, ogni pussibilità di discussione asserenata (accantemu dinù quelli chì vulianu strumentalizà issu fattu cù un fine puliticu) quandu cerca omu à capisce. Da scredità a critica, è da svià u sensu di a discussione, si hè parlatu di « pulizza di u pensà », una prima trappula forse chì, riduce u discorsu criticu à diciulere di dopu cena chì darianu fastidiu à chì e sente è chì ùn sarianu accettevule, ùn hè tantu una bona quandu si vole trattà di sugetti chì riguardanu à tutt’ognunu.

Ad alta voce

U secondu affare, chì arreca di più scumodu perchè ch’ellu hè statu ripetutu, hè statu di appiccicà à quelli chì tenianu un discorsu cuntrariu o s’interrugavanu à nantu à a pertinenza di u questiunariu, è a so elaburazione, ch’elli spechjavanu – scusate ci u neulugisimu – l’« impinzutisazione » di u so modu di pensà in quantu à certe tematiche. Issa infrasata pruvucheghja un’altra interrugazione, menu piacevule. Ci saria dunque una manera sputica di pensà inde l’isula, chì si sprime cù mezi proprii, definita da persone chì ponu fà a sfarenza trà un pensamentu corsu è unu ghjunghjiticciu chì ùn hè valevule. S’ellu ci era sempre u tintu di Montesquieu averia cambiatu u so mottu da adattà lu à a situazione prisente : « Cumu pensa un Corsu ? ». Tandu à quellu chì pensa bè, quale venerà à rimette li un labellu di ricunniscenza ? Soca una di e piaghe quì hè u numaru impurtante di i ghjudici chì anu sempre pronta a parolla severa. Un dibattitu è certe dumande à nantu à l’identità eranu è so sempre necessarii, averiamu pussutu cusì schisà isse rimarche perentorie.

In tempi di una volta – megliu à cuntinuà cù i panni di a fola chì e so fisiche sendenu quandu omu vole trattà di e mitulugie, è po parerà menu rozza a transizione. Ci era un populu chì campava dapoi una eternità ind’una isula, curazzatu da i so valori ch’ellu rivendicava ad alta voce, ch’ellu s’inurgugliava di pussede, ch’ellu stampava ancu à nantu à e so magliette da fà li vede à u mondu sanu, da fà crede è da fà si crede ch’ellu tuccava guasi a perfezzione.

Fora di realità

È po vense u discetu. Quandu si hè parlatu di i rifugiati siriani in Balagna, si hè intesu subbitu ch’è no ci avvicinavamu à i limiti di a teuria è di u discorsu cunvenutu. Bella è bona l’uspitalità, patti è cundizione ch’ella fussi selettiva. Hè sicura ch’ellu pesa u cuntestu internaziunale, ma forse ch’elle sò dinù comude assai isse scuse.

Ipucrisia        

Per compie, ci sò di i fatti chì parenu propriu fora di realità, o macagna cuntata per u Mercà chì ùn pò esse chè què, « aiò mancu à pensà la », è puru spunta quantunque appena l’inchietudine è po si perde l’equilibriu.

Quantu sò stati à studià a capacità di ragiunà di a ghjente quand’ella hè addunita ? Chì putere averanu à nantu à e persone e tribune di Furiani per toglie li u so sensu di e respunsabilità ? Ma si senterà torna ch’ella ùn hè colpa à i sustenitori, pruvucati da ùn si sà chì putenza suprana chì i cumanda, è po sarà chì trovanu u postu di vittima cunfurtevule abbastanza per circà lu cun intestardizia, è piacevule issu statutu da pudè ne imbriacà si cum’è s’ellu era licore finu.

Si face forse un passu di più ver’di l’ipucrisia. Ùn la sò micca s’ellu l’averia pensata Descartes questa a spressione, ma nostra hè di sicura, « mi vittimizeghju dunque eo sò ».

Les commentaires sont fermés, mais trackbacks Et les pingbacks sont ouverts.